Dilema specialității greșite

De două luni am început rezidențiatul și de aproximativ o lună mă întreb zilnic “pot să fac asta toată viața oare?”. Pe scurt, am tras tare pentru nota bună la rezidențiat ca să iau ce-mi doresc, am luat ce mi-am dorit și n-am avut niciun stres. Oscilam între psihiatrie/neuro/cardio și am zis să iau psihiatrie până la urmă din motive anumite motive precum: practica în domeniul privat fără necesitatea unei aparaturi medicale, programul nu foarte stresant, medicație care părea mai interesantă decât la celelalte specialități enumerate, cazuistică diversă și posibilitatea de a vedea mai des pacienți tineri decât vârstnici. Acum după două luni de rezidențiat, după ce am experimentat in spital cu regim de acuți, pot să spun ca ma frustrează faptul ca diagnosticul e presărat de multe ori de subiectivismul examinatorului, schemele de tratament mă induc de multe ori în confuzie, pacienții(și uneori și aparținătorii) de cele mai multe ori sunt necomplianti si nu dau doi bani pe munca prestată. Am zis bine, poate în privat e diferit pentru ca dezvolți altă relație cu pacientul, dar întrebând mai mulți colegi am înțeles ca e destul de plictisitor, iar eu sunt o fire dinamică, analitică și îmi place să văd rezultate rapid, fără să intru în incertitudini în legătură cu relația cauză-efect..

Acum ma aflu în dilema dacă nu cumva am ales greșit sau poate e prea devreme să trag o concluzie atât de radicală despre specialitatea asta. Menționez ca nu mă interesează o competență în psihoterapie în viitor neapărat. Mai sunt persoane care se confruntă cu sentimentele astea de confuzie? Și dacă da, cum vă echilibrați incertitudinea?